Îmi amintesc și astăzi prima mea pacientă.
Era colegă cu mama mea și venise la mine cu încredere, deși eu mă aflam abia la începutul drumului. Aveam de realizat câteva intervenții destul de dificile, iar pentru mine responsabilitatea era uriașă. Învățasem, mă pregătisem și îmi doream enorm să fac lucrurile bine. Dar una este să știi, în teorie, ce ai de făcut și cu totul alta este să ai în față un om care îți încredințează sănătatea lui.
La exterior, eram medicul pe care ea îl aștepta: calmă, sigură și atentă. În interior, eram încă tânăra care își repeta fiecare pas și se temea să nu greșească. Cu timpul, am înțeles că profesionalismul nu înseamnă să nu simți teamă sau nesiguranță, ci să nu le lași să se transforme în neglijență. Încrederea nu se naște întotdeauna din certitudinea că avem toate răspunsurile, ci din felul în care alegem să rămânem prezenți, riguroși și responsabili chiar și atunci când ne este teamă.
În acea perioadă, fiecare manoperă continua în mintea mea mult după ce pacientul pleca. Revedeam toate etapele, îmi puneam întrebări și mă gândeam dacă aș fi putut face ceva mai bine. Au fost nopți în care nu am dormit de grijă. Responsabilitatea nu rămânea în cabinet după ce stingeam lumina și închideam ușa. Venea cu mine acasă.
Prima mea pacientă nu a rămas însă numai o amintire de la începutul carierei. A rămas pacienta mea până în ziua de astăzi. Am devenit prietene, iar în timp mi-a încredințat și familia ei. Între noi s-a format o legătură care a depășit demult limitele unei simple relații dintre medic și pacient.
Mă bucură enorm faptul că o mare parte dintre tratamentele realizate atunci au trecut proba timpului. Bineînțeles, de-a lungul anilor, unele lucrări dentare au fost schimbate, așa cum este firesc. Dar ceea ce am construit la început s-a păstrat bine, iar încrederea pe care am primit-o în prima zi nu s-a pierdut. Dimpotrivă, a crescut și s-a extins asupra întregii familii.
Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase părți ale profesiei: să văd cum o relație începută într-un cabinet, între un medic foarte tânăr și prima sa pacientă, continuă după mai bine de douăzeci de ani.
Încrederea ei a venit înainte ca eu să am experiența de astăzi. Poate tocmai de aceea a însemnat atât de mult. M-a făcut să fiu atentă, să verific, să caut și să nu tratez nimic cu superficialitate. Mi-a arătat încă de la început că, dincolo de fiecare tratament, se află un om care îți oferă ceva foarte fragil: încrederea sa.
Experiența nu a venit într-o anumită zi și nici după un anumit număr de pacienți. S-a construit încet, prin mii de ore de lucru, prin cazuri simple și cazuri complicate, prin reușite, îndoieli și situații care m-au obligat să caut răspunsuri noi.
Fiecare pacient m-a învățat câte ceva. Unii m-au învățat să am răbdare. Alții m-au făcut să înțeleg cât de important este să explic mai clar sau să ascult înainte de a propune o soluție. Am întâlnit oameni speriați, oameni care amânaseră ani întregi vizita la medic și oameni care nu mai credeau că problemele lor puteau fi rezolvate.
Cu timpul, am înțeles că pacienții nu intră în cabinet lăsându-și viața la ușă. Vin cu fricile, durerile și experiențele lor. Uneori vin cu rușinea de a fi așteptat prea mult. Alteori vin cu speranța că vor putea zâmbi din nou fără să se ascundă. Iar înainte de orice plan de tratament, au nevoie să simtă că sunt ascultați și că nu vor fi judecați.
Astăzi sunt un medic mult mai sigur și mai echilibrat decât eram atunci. Experiența mă ajută să privesc un caz în ansamblu, să anticipez dificultățile și să iau decizii mai așezate. Știu mai bine când să merg înainte, când să schimb planul și când este nevoie să mă opresc și să mai privesc o dată.
Dar grija nu a dispărut.
Și acum mă gândesc la pacienții mei după ce pleacă. Și acum există intervenții pe care le revăd în minte și seri în care aștept să aflu că omul este bine. Nu mai este teama copleșitoare din primii ani. Este o grijă mai calmă, sprijinită de experiență, dar la fel de adevărată.
Nu cred că mi-aș dori să dispară. În ziua în care un pacient ar deveni pentru mine doar încă un caz, s-ar pierde ceva esențial din felul în care înțeleg această profesie. Pentru medic, o anumită intervenție poate fi una dintre multele realizate de-a lungul anilor. Pentru omul așezat pe scaun, însă, este intervenția lui, sănătatea lui și încrederea lui.
După mai bine de douăzeci de ani, nu mai cred că profesionalismul se află în cuvinte mari sau în imaginea unui medic care nu se teme niciodată. Îl recunosc mai degrabă în lucrurile pe care poate nu le observă nimeni: în timpul acordat unui caz, în sinceritatea unei explicații, în atenția cu care verifici încă o dată și în puterea de a rămâne aproape de pacient și după încheierea tratamentului.
Dacă m-aș putea întoarce la prima mea zi în cabinet, nu i-aș spune tinerei de atunci că nu are de ce să se teamă. Teama ei venea din dorința sinceră de a face bine și din respectul pentru omul aflat în fața ei.
I-aș spune doar că, odată cu trecerea anilor, frica se va transforma în experiență, iar nesiguranța va lăsa loc echilibrului.
Iar prima pacientă va fi încă acolo, după mai bine de douăzeci de ani, alături de familia ei. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase confirmări că începutul, cu toate emoțiile și temerile lui, a fost unul bun.
Ana Maria Mihalcea