În numai câteva luni, am pierdut-o pe Sisi și două dintre cățelușele mele. Trei plecări venite prea aproape una de alta, ca și cum timpul ar fi uitat să lase între ele răgazul de care inima are nevoie ca să înțeleagă.
Când trăiești alături de animale, zilele se umplu de lucruri atât de firești, încât aproape nu le mai observi. O privire care te urmărește prin cameră. Pașii mici care se aud în urma ta. Un loc păstrat pe canapea, o ușă întredeschisă, un bol așezat la aceeași oră. Abia când unul dintre ele nu mai este înțelegi câtă viață încăpea în toate aceste gesturi mărunte.
Animalele nu au nevoie de declarații. Legătura cu ele se alcătuiește în tăcere, zi după zi, din apropiere și obișnuință, din grija pe care ajungi să o porți fără s-o mai socotești. Ele intră în rânduiala casei și, fără să-ți dai seama când, devin parte din felul în care trăiești.
De la ele am învățat că iubirea nu trebuie mereu explicată. Uneori se află într-o așteptare răbdătoare lângă ușă, într-un cap așezat pe genunchi sau într-o privire lungă, limpede, în care nu este nimic de demonstrat. Este o apropiere simplă și deplină, pe care cuvintele, oricât de frumoase, nu reușesc s-o cuprindă în întregime.
Fiecare a avut felul lui de a fi aproape. Unii au venit cu veselie și neastâmpăr, alții cu o discreție aproape solemnă. Unii cereau să fie mângâiați, alții se așezau la câțiva pași, mulțumiți doar să împartă aceeași încăpere. Niciunul nu a semănat cu altul și tocmai de aceea fiecare a lăsat un loc numai al lui.
În preajma lor am învățat să observ. Să nu grăbesc apropierea. Să respect temerile pe care nu le puteam cunoaște și ritmul în care încrederea se așeza. O legătură adevărată nu se cere și nu se impune. Se construiește încet, din consecvență, blândețe și din bucuria reîntâlnirii.
Poate că animalele ne arată cel mai bine cât de mult spun gesturile. Ele nu sunt impresionate de aparențe și nu se lasă convinse de vorbe meșteșugite. Primesc ceea ce le oferim în fiecare zi: timpul nostru, atenția, felul în care le atingem, răbdarea cu care le lăsăm să fie ele însele.
Iar noi primim, în schimb, o formă rară de sinceritate. Nu una spectaculoasă, ci una care se așază în viață atât de firesc, încât ajunge să semene cu aerul unei case. Prezența lor dă contur dimineților, serilor și anotimpurilor. Anii se pot măsura și după ele: cine ne aștepta atunci, cine alerga prin grădină, cine dormea la capătul patului.
Când mă gândesc la cei care au plecat — Rita, Tommy, Maya, Eza, Bubu, Bruno, Duby, Eli, Lola și, la urmă, Sisi — nu îi văd ca pe o înșiruire de absențe. Îi văd așa cum au fost: fiecare cu chipul, obiceiurile și micile lui capricii; fiecare cu un loc precis în povestea casei și în memoria mea.
Despărțirea schimbă încăperile. Pentru o vreme, privirea caută fără voie silueta cunoscută, iar mâna repetă gesturi pentru care nu mai există răspuns. Apoi amintirea începe să păstreze altceva: nu numai ziua plecării, ci întreaga viață care a fost înaintea ei.
Sisi a rămas peste zece ani lângă mine. Pisicuța mea dragă, cu ochii ei verzi și prezența deopotrivă demnă și tandră, știa să transforme orice loc ales de ea într-un mic teritoriu personal. Pe o treaptă, într-un fotoliu sau pur și simplu în apropiere, avea felul ei de a face casa să pară întreagă.
Prietenia noastră nu încape într-o singură întâmplare. Este făcută din mii de zile obișnuite, iar tocmai în această obișnuință se ascunde frumusețea ei. Din toate clipele în care am fost împreună fără să fie nevoie să se petreacă ceva deosebit. Din apropierea aceea liniștită pe care o înțelegi deplin numai când ai iubit un animal.
Ce m-au învățat animalele despre oameni? Că felul în care ne purtăm cu o ființă care depinde de noi spune mai mult decât multe dintre lucrurile pe care le afirmăm despre noi înșine. Că blândețea este o formă de putere. Că răbdarea poate deveni limbaj. Și că iubirea adevărată se recunoaște, adesea, prin lucrurile pe care le facem în fiecare zi.
Ele nu rămân în viața noastră atât cât ne-am dori. Dar ceea ce se naște între noi și ele nu poate fi măsurat doar în ani. Rămâne în felul în care privim alte ființe, în grija pe care o învățăm și în recunoștința pentru timpul primit împreună.
Uneori, o viață mai scurtă decât ne-am fi dorit poate lăsa în noi ceva care nu se mai sfârșește.
Ana Maria Mihalcea